Căsătoria religioasa a femeii și bărbatului este o urmare alegii naturi a rostului iubirii dintre oameni de sex opus în sensul nașterii de oameni. E o recunoaștere a omului a forței naturale cu care este înzestrat omul.
Omul nici nu binecuvântează ci doar recunoaște natura in principiile din care rezulta viața. Ceva e sacru in sine nu pentru că omul ii adaugă vreun har, ci practicând legile naturii omul își adaugă har.
Omul prin ritual nu așează natura în sacru ci pe sine în legile naturale pentru că omul este capabil de pervertirea, idolatrie, a iubi ce e nefiresc de iubit.
Omul vine din natură, din spiritul ei . Omul poate înțelege și recunoaște acesta putere , acesta realitate , dar nu îi adaugă nimic ei ci sieși care este slab ca și caracter, fapt dovedit de milenii în care perversiune și idolatrie a fost considerată sacralitate.
Din pricina proastei interpretări ca omul creează sacrul prin ritualuri s-a trecut în a binecuvanta chiar sacraliza și ce nu e, sau mai rău, ceea ce e contra naturii.
Oamenii cu toate ca au mai abandonat închinarea în fața statuilor sau zidurilor nu au abandonat închinarea la materie . Ei nu se închina spiritului ci au ajuns sa se închine lor înșiși, considerându-se pe sine izolatori de har , nu ca vehicule ate harului care purcede și umple materia , inclusiv pe noi oamenii.
De aici pana la o reîntoarcere la sacralizarea perversiunii nu a fost nici un pas.
Sacrul nu poate fi creat sau adăugat de om; el există în natură și în spirit, independent de voința noastră. Căsătoria, iubirea și viața sunt manifestări ale acestui adevăr. Rolul omului este să înțeleagă, să contemple și să recunoască ceea ce este deja sfânt. Ori de câte ori se încearcă „binecuvântarea” a ceea ce contrazice natura sau adevărul, gestul devine gol de sens și chiar contrar sacrului. A recunoaște sacrul înseamnă smerenie și armonie, nu inventare sau deformare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu