Uneori aș vrea să mă pierd în frumos, să mă las purtată de liniște și lucruri plăcute. Dar nu pot. Tăcerea devine complice când nedreptatea strigă, și atunci glasul meu nu e doar al meu — e al celor care nu mai au curaj să spună. Nu e plăcere, e datorie; nu e furie, e conștiință. Și tot ce pot face este să vorbesc, să mă ridic și să încerc să țin adevărul viu, chiar și atunci când lumea mă îndeamnă să tac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu