Blestemul nu e ură și nici pedeapsă. Nu îl aruncăm asupra omului, ci asupra energiei pe care o alege — asupra unui curs de acțiune care nu mai poate fi suportat de viață. Prin blestem nu distrugi, ci delimitezi, atenționezi și expui adevărul: ceea ce e distructiv sau neroditor nu trebuie să continue să fie hrănit sau permis.
O ilustrare clară se găsește în parabola smochinului pe care Iisus îl „blestemă”. Mulți au înțeles greșit acest episod, crezând că El ar fi oprit viața pomului. Dar Iisus, Cel care învia morți și Se înălța în puterea vieții, nu putea și nu ar fi făcut așa ceva. Blestemarea smochinului nu e despre distrugere, ci despre recunoașterea unei stări de fapt nedorite: un pom care nu mai aduce roadă. E un act de discernământ spiritual, nu un gest de violență.
Omul, asemenea smochinului, se poate conecta fie la energiile vieții, fie la energiile morții. Cel care alege violența se armonizează cu energia morții; cel care vrea să oprească răul nu blesteamă omul, ci alege să nu mai permită ca acea energie să se manifeste. Blestemul devine astfel un instrument de discernământ și protecție: nu e ură, nu e distrugere, ci expunere a adevărului și delimitare a ceea ce este distructiv.
Într-o lume manipulată, în care oamenii nu mai pot spune răului rău și sunt conduși să accepte minciuna sub umbrela democrației sau a oricărei „justiții” false, această claritate devine vitală.
De aceea, eu am blestemat condiția umană care îi separă pe oameni de copiii lor, de viața lor, de adevăr, care îi face să meargă să ucidă sub pretextul apărării, și pe cei care rânduiesc aceste lucruri. Nu e ură, nu e pedeapsă: e un strigăt al conștiinței, un act de discernământ, un semn că ceea ce nu aduce viață nu mai trebuie hrănit, că ceea ce e steril nu mai poate continua să fie permis.
Blestemul e claritate. E delimitare. E expunerea adevărului.
Și, precum smochinul, ceea ce nu mai poate da roadă este astfel recunoscut pentru cine are ochi să vadă.
În contextul celor care folosesc războiul ca și acte criminale ,,legitime" blestemul este o constatare a stării grave de fapt o fractură parțială a umanității de Divinitate. Aceea porțiune ar trebui sa fie conștientă de condiția ei până nu este prea târziu.
Blestemul nu e ură sau răzbunare, ci constatarea realității unei stări de fapt extreme — războiul este un blestem, e un sinistru de neiertat.
- Nu contează aparența sau justificarea „legitimă” a răului;
- Blestemul devine expunerea adevărului și delimitarea unei energii distructive;
- Este un semnal că ceea ce se petrece nu poate fi acceptat, pentru că încalcă legile vieții și ale conștiinței.
Așadar, parabola smochinului devine relevantă și aici: la fel cum pomul fără roadă nu poate fi tolerat, actele distructive care se pretind „legitime” trebuie recunoscute și delimitate. Iar efectul, perceput ca „blestem” de către alții, este doar reflexia adevărului asupra celor care încă nu-l înțeleg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu