O paralela între modul cu I.L Caragiale descrie societatea de la începutul sec XX din România, mentalitatea generală a unora lipsita de empatie pentru animale, care de altfel descrie un fenomen social mai vast , ba chiar de regim politic și a povestit de sec XXI, care ficționeaza regăsirea unui teritoriu pierdut, specii pierdute , dar recreate cu AI virtual, când se consideră normalitate distrugerea ecosistemelor de toate naturile.
Societatea noastră modernă, cu laboratoarele ei strălucitoare și AI-ul care „resuscitează” dodo-uri dispărute de secole, arată că progresul tehnologic nu a schimbat nimic din esențial: lipsa de empatie și ipocrizia rămân aceleași. Ca în comediile lui Caragiale, oamenii se amuză, se minunează, dar ignoră ce este viu în jurul lor: păsările reale, animalele, pădurile, râurile — toate devin fundal pentru spectacolele lor de putere și știință.
Astăzi, ca și acum un secol, se demonstrează același fenomen: fascinația pentru „ce putem crea” îl înlocuiește pe cel mai elementar instinct moral — grija pentru viață.
Laboratoarele acum dau impresia că pot inventa lumi și creaturi, dar lumea reală continuă să fie sfârtecată. Și astfel, între selfie-uri cu dodo-ul virtual și distrugerea reală a ecosistemelor, ipocrizia nu doar că supraviețuiește, ci se autoinstalează ca normalitate.
© 2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 22.11.2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu