Istoria se repetă din pricina ignoranței colective – o ignoranță care se prelungește până la orbire, o orbire cu atât mai gravă cu cât e voluntară, penibilă prin tăcerea care o însoțește, inconștientă în cele mai multe cazuri și totuși vinovată.
Se repetă nu pentru că evenimentele s-ar copia, ci pentru că mentalitățile rămân captive, iar detaliile care ar trebui să dea de gândit sunt tratate ca neimportante. Firul roșu al orbirii, al complicității și al justificării răului străbate epocile. Se schimbă culorile drapelelor, se schimbă chipurile, dar discursul rămâne același: „pentru binele comun”, „pentru siguranță”, „pentru viitor”.
Holocaustul a fost o grozăvie unică prin amploarea și organizarea lui. Dar înaintea lui, în întunericul începutului de secol XX, au existat crimele regimului bolșevic – o altă formă de exterminare, sistematică și totalitară. Genrikh Yagoda, figura centrală a acestui aparat, este un nume aproape uitat. Fondator al gulagurilor, a pus la punct o mașinărie a morții care a ucis zeci de milioane de oameni. Din păcate, acest genocid este rareori discutat în termeni morali, ca și cum ar fi fost o greșeală de sistem și nu o oroare conștientă.
În Primul Război Mondial, lumea s-a prăbușit. Nu doar fronturile s-au rupt, ci și încrederea în progres, în rațiune, în umanitate. A fost o distrugere a sensului. Iar acest gol a permis apariția extremismelor din deceniile următoare. Fără tranșeele de la Verdun, fără morții uitați în noaptea gazelor toxice, nu ar fi fost posibil nici Hitler, nici Stalin. Primul război a fost rana originară. Al Doilea – infecția care a urmat.
Dar noi? Ce vedem azi? Vedem spectacolul superficial, repetitiv, al liderilor care promit salvare prin control, ordine prin haos. Vedem glorificarea violenței „în numele binelui”. Vedem uitarea ca mod de viață și cenzura ca metodă de pace. Vedem o lume care fuge de adevăr ca de o pedeapsă. Și detaliile – acele detalii care în trecut au anunțat dezastrul – sunt iarăși ignorate.
Adevărul e acolo. Nu în lozinci, nu în procente, ci în ceea ce nu vrem să vedem. În firul roșu care leagă minciuna de obediență, oportunismul de moarte, frica de distrugere.
Istoria se repetă pentru că nu ne mai doare. Istoria se repetă pentru că am învățat să uităm. Istoria se repetă pentru că ne e lene să simțim.
Iar firul roșu continuă să curgă. Nu din lipsă de avertismente, ci din lipsă de trezire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu