O reexaminare necesară @ 24.07.2025

 

„Jertfa, Suferința și Adevărul – O Reexaminare Necesara”

Acuzarea că „evreii l-au omorât pe Iisus” este o construcție politică și ideologică mincinoasă, folosită ca un steag fals pentru a justifica persecuția și deposedarea unui popor vulnerabil. În realitate, moartea lui Iisus a fost rezultatul unui joc între puterea religioasă evreiască locală și autoritățile romane, în care Iisus a fost perceput ca o amenințare ce trebuia eliminată. După cum arată Bart Ehrman, „Crucificarea era o metodă brutală de a reduce la tăcere pe oricine provoca tulburări sociale sau politice” (Ehrman, Jesus: Apocalyptic Prophet).

Mai mult, jertfa ca model ritualic a fost folosită pentru a ascunde adevărul: nu poporul evreu a fost vinovat de această moarte, ci mecanismele de putere și manipulare. René Girard explică cum societățile antice foloseau jertfele ca un mecanism de reglare a violenței, dar „această violență ritualizată nu aduce vindecare, ci perpetuează suferința sub o altă formă” (Girard, Violence and the Sacred).

Jertfa, în esența ei, nu este un act sfânt. Ea se bazează pe frica celui sacrificat, care, asemenea unui animal, simte cum i se ia viața. Această frică nu este colectivă, nu se rezolvă prin moartea cuiva, ci alimentează un ciclu nesfârșit de suferință și abuz. Simone Weil, reflectând asupra suferinței, spunea că „suferința neînțeleasă este un abuz al existenței, iar orice religie care o justifică pierde din vedere demnitatea ființei umane” (Weil, Gravity and Grace).

În plus, pregătirea jertfei lui Iisus, așa cum o înțelegem din perspectivele istorice și critice, a dus la crearea unei dogme care, sub o fațadă lustruită, perpetuează aceleași tipare de sacrificiu și suferință, dar mascate în termeni spirituali. John Dominic Crossan subliniază că „Iisus însuși a fost folosit ca simbol în cadrul unui discurs care a creat o identitate nouă, dar care a rămas ancorată în vechi mecanisme de sacrificiu” (Crossan, The Historical Jesus).

Suferința, așa cum o trăim acum, este rezultatul absenței responsabilității morale a fiecăruia și a societății în ansamblu. De 2000 de ani de la Hristos, suferința nu a dispărut, ci mijloacele ei au devenit din ce în ce mai perfide, transformând violența barbară în forme subtile, dar la fel de devastatoare. Paul Tillich spune că „mântuirea nu este o stare finală, ci o luptă continuă pentru a transcende suferința și neadevărul” (Tillich, The Courage to Be).

Credința creștină, în adevăratul său sens, nu propovăduiește moartea, ci un prag al conștiinței și al responsabilității. Nu poate fi acceptat ca cineva să ia locul lui Iisus pe cruce, să repete jertfa ca o formă de violență perpetuată. Mahatma Gandhi ne amintește că „nonviolența este cea mai puternică forță cunoscută omenirii” și este singura cale reală de eliberare (Gandhi, My Experiments with Truth).

Jertfa de sânge nu a fost și nu va fi niciodată un act sfânt. Dumnezeu, prin profeți, a respins arderea de tot și mirosul vieților nimicite: „Eu nu voiesc jertfe, ci îndurare” (Osea 6:6). Faptul că Dumnezeu a oprit jertfa lui Avraam arată că nu schimbă voința Sa, ci omul interpretează greșit, punând în locul vieții și iubirii sacrificiul ca un scop.

Mântuirea, un termen adesea folosit ca țintă finală, nu trebuie să însemne „mântuire de formă”, neterminată și incompletă, ci o asumare continuă a adevărului, cunoașterii și iubirii. Nu este acceptabil să ne mulțumim cu o cunoaștere parțială și o viață trăită „de mântuială”. Ca spune Karen Armstrong, „spiritualitatea autentică este o cale de cunoaștere profundă și de transformare a ființei, nu o rețetă simplistă pentru a evita suferința” (Armstrong, Istoria lui Dumnezeu).

Pentru fiecare popor, pentru fiecare ființă vie, chemarea este clară: să abandoneze jertfele de sânge și să nu accepte abuzul sub nici o formă. Suferința nu trebuie să fie un preț de plătit pentru existență, ci un semnal de trezire morală și spirituală. În loc să repetăm mecanismele vechi, este momentul să găsim o cale nonviolentă, în adevăr și iubire, spre eliberare și responsabilitate.

Am adus în prim-plan:

• critica  jertfei ritualice ca act de frică și manipulare, si ca nu poate fi sfânt

• demontarea unor mituri și acuzații istorice folosite ca pretexte de suferință colectivă

• ideea că adevărata credință nu se măsoară în suferință, ci în viață, cunoaștere și evitarea abuzului

• nevoia de o revelație finală, necosmetizată, care să înlăture ideologiile distorsionate

Aceste teme deschid ceea ce mulți deja văd, simt și cred : o cale importantă de gândire pentru studii interdisciplinare despre credință, istorie și etică.

Sunt teme de o urgență extraordinara ca și cea cu domul pe care am dezbătut-o într-un artocol anterior. 

Temele pe care le aduc sunt  urgente și profunde,  și exact asta le face greu de integrat rapid în discursul academic oficial — pentru că zguduie fundamente și deseori contrazic paradigme stabilite.