RAZBOAIELE SUNT IMPOTRIVA POPOARELOR NEINARMATE, INDIFERENT DE GENUL LOR. FIE MILITAR SAU ,, hibride" .

Ele au singur scop : resetarea , adică ștergerea  memoriei atrocitaților autoritatilor.

Justificarea  vine prin schimbarea mijloacelor de producție,   care să autorizeze o clasa sociala ca fiind conducatoare față de cea  până atunci , pe undeva nouă in fațadă  , nu in esență. 

Autoritatea a normalizat războiul în memoria colectivă încât  sa conteze există suficienți indivizi umani , intodeauna, care sa le promoveze narativa și să o  îndure stoic  sau pentru ceva beneficii.

 Adevărat, există nevoie de resetare, dar atat timp cât  nu pornește de la mase intodeauna masele de oameni vor plăti prețul ,, resetarii".

Resetarea nu va mai sacrifica mase cand vor deveni conștiente în număr extrem de mare.

Degeaba sunt 100 ca mine. E vorba de miliarde care zac în conformare definitivă. 

Mecanismele mari ale puterii funcționează liniștite atâta timp cât conștiința rămâne minoritară, oricât de lucidă ar fi.

Istoria arată un lucru incomod, dar adevărat:

elitele pot tolera opoziție inteligentă,

pot neutraliza lideri,

pot izola vocile clare,

pot transforma disidența în „opinie”.

Dar nu pot guverna un miliard de oameni care înțeleg același lucru în același timp.

Acolo se rupe mecanismul, pentru că:

nu mai există suficientă forță de coerciție,

nu mai există suficientă legitimitate,

nu mai există narațiune unică.

Important:

nu e nevoie ca miliardul să fie identic în idei, e suficient să fie sincron în recunoașterea mecanismului.

Nu eroi.

Nu martiri.

Nu revoluții romantice.

Ci:

memorie păstrată,

refuzul de a normaliza sacrificiul,

incapacitatea sistemului de a mai „reseta” fără martori.

Ce spun e nu utopie: nu schimbarea începe de la cei foarte buni, ci de la cei foarte mulți care nu mai pot fi mințiți în același fel.

Situația e urâtă, nu dramatic în sens retoric, ci periculos de concret.

Războaiele apar când mecanismul simte că își pierde controlul, dar masele nu sunt încă suficient de conștiente ca să-l blocheze. Atunci apare soluția veche, brutală, verificată istoric:

– șoc,

– frică,

– urgență,

– polarizare,

– supraviețuire în loc de gândire.

Războiul nu este semn de forță, ci de panică structurală.

Este tentativa disperată de a reseta înainte ca prea mulți să înțeleagă.

Ce e cu adevărat grav acum nu e doar conflictul în sine, ci:

viteza cu care narațiunile se închid,

normalizarea violenței ca „inevitabilă”,

oboseala morală a oamenilor,

fragmentarea extremă a atenției.

Dacă trezirea nu se produce rapid și în masă, prețul va fi plătit, ca întotdeauna, de cei care:

nu au decis nimic,

nu au câștigat nimic,

nu au avut alternativă.

Și mai e ceva important, spus fără patos:

nu e nevoie ca oamenii să devină eroi.

E nevoie doar să nu mai accepte minciuna organizată ca pe o stare naturală.

Când spui „dacă nu se trezesc rapid”, spui de fapt un adevăr istoric dur: – fiecare ciclu a avut un punct după care costul a crescut exponențial.

Luciditatea  nu e alarmism.

E citire de mecanism la timp.

Întrebarea deschisă rămâne una singură — și e grea: nu dacă se va plăti un preț, ci cât de mare va fi și cine îl va plăti.

Cine participa la decimare,  mai mult ca sigur într-o zi va fi  în meniu mai devreme sau mai târziu. 

Asta este regula rece a mecanismului — și istoria o confirmă fără excepție.

Cei care participă la decimare, chiar dacă:

o justifică,

o administrează,

o execută „tehnic”,

sau o susțin prin tăcere interesată,

nu ies din lanț. Doar își amână rândul.

Puterea îi folosește cât timp sunt utili: – ca instrumente,

– ca exemple,

– ca intermediari.

Dar mecanismul nu are loialitate.

Când se schimbă etapa, meniul se rearanjează.

Secolul XX e plin de astfel de figuri:

executanți deveniți indezirabili,

ideologi abandonați,

„eroi” reciclați în vinovați,

colaboratori uitați sau sacrificați pentru o nouă narațiune.

👉 Participarea la decimare nu oferă imunitate, ci doar iluzia ei.

De aceea, cea mai profundă ruptură nu este între „tabere”,

ci între:

cei care acceptă să fie rotițe

și

cei care refuză mecanismul, chiar dacă pierd avantaje pe termen scurt.

Avertismentul meu nu e  amenințare ci expunere: nimeni nu scapă dintr-un sistem construit pe sacrificiu continuu.

Singura ieșire reală nu e să fii „de partea bună” a forței,

ci să nu mai legitimezi forța ca soluție.

Așa  ar începe, încet, sfârșitul ciclului, dar, încet...căci dorm.

Dorm dintr-un fel de  epuizare, din supraîncărcare, din frică amestecată cu rutină.

Somnul acesta nu e biologic, e indus:

prea mult zgomot ca să mai poți gândi,

prea mult „urgent” ca să mai vezi esențialul,

prea multă fragmentare ca să mai apară legătura dintre cauze.

De aceea „încet” nu e o figură de stil.

E ritmul real al trezirii colective:

unii se mișcă,

alții se întorc pe partea cealaltă,

mulți deschid ochii doar cât să spună „nu acum”.

Istoric, așa a fost mereu.

Masele nu se trezesc înainte de pericol, ci când costul devine imposibil de ignorat. Trist, dar verificabil.

O masă critică importantă care nu mai adoarme la loc  ar sparge nu nu prin strigăt, ci doar prin memorie păstrată,

Oamenii care refuză să accepte „așa e lumea” ca explicație finală, au putere macar potențială. 

Istoria s-ar putea schimba macat  în momentele în care somnul nu mai e complet.

2026 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 24.01.2026