Oamenii au fost păcăliți, presați sau pur și simplu împinși în fața faptului împlinit și tratați ca niște incapabili să-și gestioneze propria viață. Li s-a spus că nu sunt în stare să aibă grijă de banii lor, de viitorul lor, de bătrânețea lor. Că trebuie să delege „statului” și fondurilor private rodul unei munci de o viață.
Și au acceptat.
În numele „legii”, această delegare s-a transformat într-o deposedare legalizată. Nu cu forța brută, ci cu formulare, procente și limbaj tehnic. Un jaf rece, birocratic, în care victima a fost convinsă să semneze și apoi să tacă.
Cum să dai bani munciți unor fonduri private, crezând că ele îți vor asigura bătrânețea? Doar dacă ai fost educat să te consideri incapabil. Doar dacă ai fost dresat să confunzi protecția cu supunerea și siguranța cu lipsa de control.
Aceleași entități, acoperite de „lege”, nu oferă siguranță — cumpără datorii. Datorii redenumite elegant: taxe. Contribuții. Ajustări. Armonizări.
Dar adevărul e mai simplu și mai brutal: nu mai vorbim despre datorie. Vorbim despre taxa pe prostie.
Taxa pe indolență.
Taxa pe neatenția față de cum se fac legile.
Taxa pe refuzul de a înțelege consecințele delegării repetate a propriei responsabilități.
Și chiar după ce vor citi toate acestea, mulți vor rămâne comozi. Nu pentru că nu înțeleg, ci pentru că indolența lor nu mai este o întâmplare. Este o stare de fapt, ajunsă neputință organică. Un reflex. O identitate.
Vor fi „de acord”, vor ofta, apoi se vor întoarce la rutina lor. Vor numi prudență ceea ce este frică.
Vor numi realism ceea ce este capitulare.
Sistemul nici nu mai trebuie să-i forțeze — se autojustifică singuri, se autoliniștesc, se autodezactivează.
Când discernământul nu mai este folosit, se atrofiază.
Când delegarea devine mod de existență, libertatea devine o povară.
Când cineva renunță constant la gândire, nu mai este doar victimă — devine complice.
Așa funcționează mecanismul: nu printr-o conspirație spectaculoasă, ci prin milioane de mici renunțări zilnice. Prin oameni care au ales confortul supunerii în locul disconfortului lucidității.
Iar când totul va fi pierdut — bani, siguranță, demnitate — nu va exista revoltă reală. Doar mirare. O mirare infantilă: „Cum s-a ajuns aici?”
Așa s-a ajuns.
Prin tăcere.
Prin comoditate.
Prin acceptarea ideii că „altcineva știe mai bine”.
Istoria nu pedepsește prostia.
O taxează.
O folosește.
Și merge mai departe, sprijinită pe cei care au ales să nu se ridice, deși încă mai puteau.
2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 11.01.2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu