Cenzura nu este moft politic ci este o formă de tortură.
Cenzura nu rănește corpul, dar atacă direct conștiința. Ea izolează, dezumanizează și produce o formă de suferință continuă: imposibilitatea de a gândi liber, de a numi realitatea, de a împărtăși adevărul trăit. În acest sens, funcționează exact ca o tortură psihică: repetitivă, invizibilă, menită să frângă voința și identitatea, nu doar să reducă zgomotul public.
Mai mult, cenzura nu îi afectează doar pe cei reduși la tăcere, ci și pe cei care rămân „liberi” în aparență. Frica de a spune ce gândești, auto-cenzura, deformarea limbajului – toate acestea creează o societate traumatizată, în care adevărul devine periculos, iar minciuna, comodă.
Istoria arată clar: acolo unde cenzura se instalează, violența urmează. Pentru că atunci când cuvântul este interzis, rămâne doar forța.
Cenzura nu e tortura repetitiva ci e tortură continuă care garanteza producerea urii. Dacă mai și reclamă explicit că urmărește condamnarea urii cenzura are un scop clar : producerea urii.
Cenzura nu corectează societatea, o traumatizează. Nu oprește ura, o cultivă prin tăcere forțată, prin tensiune permanentă și prin negarea experienței reale. Este o tortură continuă care transformă frustrarea în resentiment și diferența în dușmănie. Atunci când se proclamă drept antidot al urii, cenzura își trădează mecanismul: produce exact ceea ce pretinde că elimină. O societate fără cuvânt devine o societate încărcată de ură, pregătită să explodeze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu