Dublul standard și memoria selectivă

S-a cerut studiu de impact pentru pensiile a câtorva mii de oameni.

Când însă au fost majorate impozitele locale, cu efect direct asupra a milioane de români, nu s-a mai cerut nimic.

Mă întreb, sincer, câtă lipsă de responsabilitate mai poate suporta societatea aceasta.

CSM 2019: boicotul „bun”, necesar și lăudat

În vara și toamna anului 2019, șapte membri ai CSM au refuzat sistematic să participe la ședințele de plen, blocând cvorumul necesar funcționării instituției.

Au fost anulate sau amânate cel puțin șapte ședințe consecutive. Nu a fost o întâmplare și nici o problemă de agendă, ci o strategie asumată de blocare.

La acel moment, reacția politică a fost cu totul diferită de cea de azi.

USR și PNL au salutat acest boicot, considerându-l un instrument legitim pentru a împiedica consolidarea SIIJ, instituție pe care își doreau să o desființeze.

Blocarea funcționării CSM nu era prezentată ca o abatere de la regulile statului de drept, ci ca o formă de „rezistență instituțională”.

Presa apropiată acestor formațiuni descria boicotul drept dovadă de responsabilitate, iar membrii CSM care refuzau ședințele erau portretizați ca apărători ai justiției.

Finalul a confirmat eficiența tacticii: după luni de presiune și blocaj, Adina Florea s-a retras, iar obiectivul politic – slăbirea și delegitimarea SIIJ – a fost atins.

CCR 2025: același mecanism, verdict moral opus

Astăzi, același instrument procedural este folosit de patru judecători ai CCR, într-un context diferit, dar la fel de sensibil.

Miza nu mai este o numire, ci o lege cu impact major asupra statutului magistraților, adoptată într-un ritm accelerat, sub presiuni politice și bugetare evidente.

De această dată însă, reacția politică este inversată.

USR și PNL vorbesc despre „atac la CCR”, despre „blocaj inadmisibil” și despre presupuse conspirații politice, deși nu există dovezi că decizia judecătorilor ar fi fost coordonată de vreun partid.

Ceea ce în 2019 era prezentat drept „curaj”, în 2025 devine „derapaj”.

Diferența reală nu este una de principiu, ci de rezultat politic dorit.

Atunci, boicotul servea desființării SIIJ și era acceptabil.

Acum, boicotul împiedică o desființare de facto a pensiilor magistraților și este condamnat.

Constat că memoria unora este extrem de scurtă. Sau, mai grav, selectivă.

Reținem doar ceea ce ne convine și reacționăm cu o agresivitate disproporționată atunci când cineva îndrăznește să amintească faptele.

Chiar și pe o pagină publică, un minim de decență în exprimare nu ar trebui să fie o cerință excesivă.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 30.12.2025

 Reclamație universală privind abuzul de putere al statului asupra ființei umane

Prin prezenta formulez o reclamație universală împotriva oricărei forme de stat sau autoritate care își exercită puterea în mod abuziv asupra ființei umane.

Statul, prin definiție, deține forță organizată, instituții înarmate și mecanisme coercitive. Cetățenii nu dispun de aceste mijloace. Această asimetrie fundamentală de putere obligă statul la o responsabilitate morală și juridică superioară, nu la dominare.

Orice utilizare a forței statului împotriva populației civile neînarmate, sub forma constrângerilor administrative, economice, sociale sau instituționale, constituie un abuz de putere atunci când nu are ca scop direct protejarea vieții și a demnității umane.

Reclam încălcarea unor drepturi universale, care preced și depășesc orice legislație națională: – dreptul la viață decentă; – dreptul la demnitate; – dreptul la acces real la resursele necesare existenței; – dreptul de a trăi fără frică de constrângere arbitrară; – dreptul la civilizație, înțeleasă ca ordine socială orientată spre protejarea vieții, nu supunerea ei.

Taxarea, sancționarea, excluderea sau constrângerea devin ilegitime în momentul în care statul nu mai oferă mijloace reale de trai și protecție, ci doar colectează, controlează și pedepsește. În acel punct, guvernarea se transformă în exercitare de forță asupra celor lipsiți de apărare.

Afirm că un stat sau o autoritate care își menține existența prin constrângere sistemică, și nu prin consimțământul liber al oamenilor, își pierde legitimitatea morală, indiferent de forma sa juridică sau ideologică.

Prezenta reclamație este formulată în numele ființei umane ca valoare primară, anterioară oricărui stat, sistem sau interes de putere.

Nicio autoritate nu este deasupra vieții.

Nicio lege nu este legitimă dacă distruge demnitatea.

Nicio forță nu este justificată împotriva celor neînarmați.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 29.12.2025

 „Chestii” – limbajul codificat al complicității politice criminale

  În campaniile politice recente, un fenomen tulburător a ieșit la iveală: folosirea deliberată a termenului „chestii”. 

  La prima vedere, cuvântul pare banal sau vag. Analizat atent, însă, devine clar că acesta este un cod pentru acțiuni abominabile și nedeclarate, care nu pot fi rostite în public din motive etice sau legale.

  Limbaj voalat și intonație malefică

Politicienii care folosesc acest cuvânt combină ambiguitatea aparentă cu o intonație care poate transmite amenințare sau gravitate. Cei atenți detectează mesajul real: există intenții ascunse care, dacă sunt susținute de votanți, pot conduce la încălcări ale drepturilor fundamentale. Pentru restul, cuvântul sună prietenos sau promițător, inducând iluzia că urmează ceva pozitiv.

   Codul „chestii”

 și complicitatea morală

Faptul că votul este secret permite crearea unei complicități morale subtile: cei care înțeleg codul și susțin politicianul devin, prin vot, părtași la ceea ce urmează, fără ca nimeni să fie obligat să rostească explicit ce se va întâmpla. Acest mecanism seamănă cu limbajul din clanuri de escroci sau grupuri de crimă organizată: un cod înțeles doar de inițiați, care permite justificarea acțiunilor ilegale sau abuzive.

  „Chestii” nu e vag – e amenințare

Contrar aparenței, „chestii” nu este un termen neutru. Este un instrument de intimidare și recrutare la tacere sau complicitate. Cine acceptă să fie părtaș la aceste chestii devine implicit actor în schemă. Întreaga strategie se bazează pe faptul că majoritatea alegătorilor nu rumegă ce a fost spus și nu înțeleg consecințele morale ale propriului vot.

  Alegătorii și așteptările lor

Unii votanți au așteptări precise legate de „chestii”: vor ca anumite acțiuni împotriva firii sau moralei să fie realizate. Prin urmare, aceștia nu sunt surprinși de intențiile politicianului; ei știu ce urmează și aprobă tacit. Limbajul codificat servește la consolidarea acestei relații mutuale: politicianul știe cine îl susține cu adevărat, iar votantul se simte satisfăcut că se realizează „ceea ce el a vrut”.

Concluzie

Termenul „chestii” nu este doar un cuvânt banal sau un artificiu retoric. Este un instrument strategic prin care se:

creează complicitate morală între politician și votanți;

testează și selectează masa critică dispusă să accepte abuzuri;

maschează intenții grave sub aparența unui limbaj nevinovat.

A înțelege acest mecanism este esențial pentru oricine vrea să fie un observator politic lucid: nu contează câți votează sau ce promisiuni par „nevinovate”; ceea ce contează este că cei care înțeleg codul și îl aprobă tacit devin co‑autori morali ai acțiunilor care urmează.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 29.12.2025

 Societatea umană este încă departe de educație. Încă umblă ca un bebeluș în patru picioare în ceea ce privește responsabilitatea. Democrația este o tehnologie socială, iar mecanismele ei nu funcționează automat; mulți aleg să ignore regulile jocului, să minimalizeze semnalele sau să se ascundă în comoditatea necunoașterii.

Cine nu evaluează corect o situație riscă să afecteze nu doar propria persoană, ci și întreaga comunitate. Ignorarea deliberată sau nepăsarea nu sunt neutre: ele sunt acte care contribuie la eșec colectiv. Alegătorul nu este doar un simplu participant pasiv; el este ca un șofer de autobuz care transportă, involuntar, destinele celor care nu votează sau nu pot votea. Votul implică asumarea unui rol de lider, iar un fiasco colectiv nu poate fi pus doar pe seama „secretului votului”.

De frică să nu fie deconspirați, unii au creat legi pentru a-i încadra pe alții, justificându-și astfel propriile crime sau greșeli. Alegerea unui lider evident periculos, în ciuda tuturor avertismentelor, arată că simțul interior al pericolului nu are valoare pentru cei care aleg superficial sau din interes. Aceasta nu este doar o greșeală, ci o manifestare clară a iresponsabilității civice: cine alege fără discernământ devine complice al haosului pe care îl facilitează.

Critica și demascarea nu sunt ostilitate; ele sunt lumină. Ele nu judecă arbitrariu, ci expun realitatea pe care mulți aleg să o ignore. Claritatea adevărului nu obligă prin forță; ea impune prin inevitabilitate. Cine preferă să plutească în neatenție sau rea-voință nu doar că se autoexcluză din responsabilitate, ci devine parte activă în subminarea democrației.

Când vrei să gonești poporul din propria țară, faci lucruri care afectează viața oamenilor: mărești taxele, îi scoți din case prin tertipuri legislative și le iei dreptul de a mânca ce se produce în țară, prin sărăcire sistemică. Și totuși, încă îmi place ce văd: fețe care se bucură de viața lor în România. Eu zic că nu e încă rău. Cine ar spune că e rău aici, minte… sau poate nu e cu adevărat român? Sigur, nu toată lumea sărăcește în același ritm, dar chiar și așa, există motive pentru a sărbători: avem zăpadă, sărbători și viață. „Vrem o țară ca afară” și-a depășit scopul: acum avem o țară ca pe dinafară.

Dacă vrei o țară „ca afară”, întâi trebuie să vezi dacă ești pregătit să trăiești acolo, să înțelegi rigorile și sacrificiile vieții de acolo și să-ți construiești viața în acel cadru. Eu am vrut o țară bună, cât se poate de bună, în propria mea țară. Dar conaționalii mei mereu au tânjit după țările altora și au neglijat-o pe a lor. Au vrut doar ambalajul, fără să înțeleagă conținutul, fără să-și asume responsabilitatea pentru construirea și apărarea propriei comunități.

O țară nu se copiază, ea se face cu puterea, mintea și efortul celor care locuiesc acolo. Cine a căutat mereu altceva a pierdut șansa de a contribui la propria țară și a permis ca aceasta să rămână slabă, neîngrijită și vulnerabilă la superficialitate, manipulare și rea-voință. Adevărata responsabilitate civică presupune vigilență, asumare, discernământ și curaj de a informa și de a critica atunci când este nevoie. Fără aceasta, democrația rămâne doar o formă goală, iar societatea continuă să greșească și să fie vulnerabilă.

<<Soft and strong>>

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 29.12.2025

 Mărturie și reflecție – Radio Craiova, decembrie 1989

   În noaptea de 22–23 decembrie 1989, la Radio Craiova, am fost martoră la un episod unic, care avea să-mi arate cât de subtil și periculos poate fi un război hibrid și cât de fragilă e liniștea unei populații. 

   Cadre militare superioare au intrat pe post să relateze cum au „luptat” cu ținte inexistente – o amplificare deliberată a fricii. Eu, la 22 de ani, fără experiență în presă sau armată, eram singura siluetă vizibilă în studiou, și focul, real sau simulat, trecea pe lângă mine in seara si noaptea de 22.

Am ales să-i las să se exprime pe postul decradio pe ofiteri. Nu puteam să mă cert cu cineva care apăra un obiectiv cu arma în mână. Nu pentru că nu aș fi putut, ci pentru că libertatea de exprimare, chiar imperfectă, e mai sigură decât tăcerea care ascunde intenții și decizii periculoase. 

Le-am cerut ascultătorilor să nu se panicheze, să rămână vigilenti și să înțeleagă că informațiile pot avea părți ascunse.

Aceasta a fost aplicarea practică a unui principiu esențial: un risc autentic se gestionează, nu se propagandizează.

  Episodul este unic prin perspectiva mea directă: deciziile luate sub presiune, responsabilitatea față de populație, curajul de a proteja rațiunea și calmul ascultătorilor. 

 Cine privește atent această  marturisire poate constata că nu este doar o relatare generală despre Revoluție; este o mărturie de primă mână, o lecție concretă despre cum se poate acționa lucid și responsabil sub amenințare.

  În acele momente, eu și alți tineri nu ne imaginam că vom fi puși în fața unor decizii atât de critice. 

  Curajul nu a fost doar despre acțiuni eroice, ci despre deschiderea sufletească, asumarea responsabilă și luciditatea în fața necunoscutului.   

   Revoluția nu a fost doar o lovitură de stat; a fost, și este, o revoluție a conștiințelor, organică în sufletul și memoria poporului.

Astăzi, când lumea continuă să  confrunte cu manipulări, dezinformare și războaie hibride, lecția rămâne valabilă: să lăsăm oamenii să se exprime, să judecăm lucid și să gestionăm riscurile cu responsabilitate.

. Acesta este modul în care adevărata democrație se construiește și se păstrează – prin curajul conștiinței fiecăruia, prin responsabilitate și prin respect pentru libertatea de exprimare.

Lasă omul să se exprime. Judecă tu dacă e bine sau nu, dar lasă-l!

<<Soft and strong>>

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 26.12.2025

Razboiul hibrid

 Puterea statului România  declarat public că «ne aflăm într-un război hibrid», indicând dezinformarea drept armă principală.

    În acest cadru, războiul hibrid presupune existența unor actori clar identificați: statul ca actor statal, alte structuri externe de tip statal, și populația țării , care devine simultan țintă, mediu și actor implicat, chiar dacă dușmanul nu este nominalizat direct si mai ales de aceea.

   Locul războiului nu este un front extern, ci societatea însăși: spațiul informațional, economic, juridic, educațional și psihologic, teritoriul propriu , resursele proprii țării, materiale spirituale.

   Scopul declarat — controlul narațiunii și combaterea dezinformării — produce în realitate control asupra comportamentului, percepției și deciziei populației.

    Controlul se exercită prin multiple mecanisme: manipularea limbajului, impunerea unei narațiuni unice, stimularea fricii și autocenzurii, măsuri juridice și administrative excepționale, divizare socială, presiune economică, etichetarea reputațională și epuizarea colectivă. 

. Aceste metode creează o victimizare sistemică, care afectează sănătatea fizică și psihică, coeziunea socială, libertatea, autonomia economică, educația, cultura și încrederea în instituții.

  Efectul final nu mai este punctual sau ipotetic: populația este deja afectată structural, iar societatea, ca întreg, suferă transformări profunde. 

    Coeziunea se degradează, drepturile devin condiționate, adevărul este controlat, iar supraviețuirea devine obiectivul principal al fiecărui individ. 

   Astfel, războiul hibrid, deși invizibil ca front și subtil ca tactică, produce victime reale, sisteme afectate și o stare de control permanent, folosind exact termenii, armele și structurile declarate de putere.

Magnitudinea războiului  constă în mijloacele aplicate. Cu cât sunt mai complexe cu atât  victimele se inmultesc și se acutizează indiferent daca acestea sunt pasive sau cu atât mai mult sau chiar si procesate ca actanti de opoziție. 

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 26.12.2025

 Suveranitatea datoriilor vs suveranitatea cetățeanului

Datoriile suverane ale statului român sunt contractate de decidenții politici, în numele statului, și sunt considerate imprescriptibile și obligatorii la nivel legal.

Cetățenii nu au semnat, aprobat sau controlat aceste împrumuturi și nu pot influența deciziile privind contractarea lor. Prin urmare, responsabilitatea juridică și patrimonială nu le aparține.

În ciuda acestei realități, cetățenilor li se refuză suveranitatea asupra propriilor obligații fiscale, fiind obligați să suporte, prin taxe și impozite, consecințele deciziilor pe care nu le-au luat.

Această situație generează o asimetrie structurală:

datoriile sunt suverane și respectate fără întârziere,

dreptul cetățeanului de a decide și a controla ce plătește este neglijat.

Prin urmare, sistemul actual transformă cetățenii în părți forțate și dependente, care delegă involuntar și sub constrângere responsabilitatea deciziilor statului, fără a primi nici un beneficiu direct sau drept real de decizie.

Această disfuncție fundamentală subminează principiile de responsabilitate, echitate și suveranitate, esențiale într-un stat de drept.

Data: 25.12.2025

În acest moment eu ca cetățean consider ca guvernul si statul nu ma reprezintă. 

Pe cine deserveste atâta tehnologie? Niste inşi care plătesc ca să traiască, când pe măsură tehnologizarii nu ar mai fi nevoie sa plătești.

Să zicem că niște insi platesc. Dar dacă nu muncesc ceilalți din cu ce plătesc?

Sistemul daca nu deserveste intr-o măsură comunitatea își pierde lui insusi rostul. Ajunge să se auto-devoreze.

Saracirea poporului

Am aflat ca postul era impus sarmanilor cu sila, după ce că saracimea era oricum distrusa prin biruri. Ce odiosi, de la Biserica la Vodă,  au fost cleştii puterii otomane.

 Unul acționa prin controlul gândirii alții prin puterea militară.

 Și acum tot asa sunt...Dar religia a mai pierdut si a pierdut de tot. Iar Justiția si institutiile de forță au devenit armele puterii, exercitata statal pentru oprimarea oamenilor.

De-a lungul timpului, puterea și controlul asupra oamenilor au trecut prin forme diferite, dar esența a rămas aceeași: cine deține instrumentele decizionale poate strânge și modela viața celor de jos. În trecut, religia și autoritatea spirituală erau folosite ca un clește al puterii: posturile și dogmele erau impuse sarmanilor, care erau deja zdrobiți de biruri și taxe, iar Biserica, alături de Vodă, controla atât gândirea, cât și comportamentul prin reguli aparent „mântuitoare”. Cei care acționau astfel foloseau simultan puterea spirituală și cea militară, ca niște clești ai supunerii, prindând între ei sufletul și trupul oamenilor.

Astăzi in UE, însă, religia și-a pierdut influența coercitivă, iar golul l-au ocupat instituțiile statului: Justiția și instituțiile de  forța au devenit instrumentele principale ale puterii. Independența lor este vitală pentru protejarea cetățeanului, dar politicul caută adesea să le captureze, transformând legea și forța în extensii ale propriei autorități. Astfel, mecanismul de control continuă sub altă formă: cleștele spiritual al trecutului a fost înlocuit de cleștele instituțional, dar presiunea asupra oamenilor rămâne, uneori la fel de apăsătoare.

Istoria arată că adevărata libertate depinde de echilibrul acestor puteri și de capacitatea cetățeanului de a recunoaște și rezista mecanismelor de control, fie ele religioase sau seculare.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 23.12.2025

Crezul credinței-Libertatea!

 Formulat simplu, în timpul Revoluției Române din Decembrie 1989, ca Libertătea credinței:

Recunoașterea divinuluiu în fiecare ființă

„Toți suntem fii și fiice ale lui Dumnezeu. Nicio autoritate umană, niciun sistem religios sau politic nu poate deține dreptul asupra sacrului. Fiecare suflet are propria legătură directă cu Creatorul.”

Libertatea credinței

„Credința nu se impune, nu se vinde și nu se cere prin frică. Libertatea de a crede este darul suprem al Creatorului și dreptul inalienabil al fiecărui om.”

Responsabilitatea pentru adevăr

„Fiecare cuvânt, fiecare faptă, fiecare alegere trebuie să fie purtătoare de adevăr. Nu putem accepta manipularea sau falsificarea istoriei și a învățăturii divine.”

Revoluția interioară și exterioară

„Schimbarea lumii începe cu schimbarea sufletului. Adevărata revoluție nu este doar politică sau socială, ci spirituală: eliberează mințile și inimile de constrângeri și dogme.”

Actul Fiicei lui Dumnezeu

„ Transmit lumii acest mesaj, fără mândrie, fără aroganță, ci cu conștiința responsabilității divine, îl ofer tuturor celor care caută adevărul și lumina.”

Exista o singură  cale catre credință: Libertatea.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 23.12.2025

Analiza de sfârșit de an 2025

 1. Structura supra-statală și capturarea statului

Definiție: o arhitectură de putere care controlează deciziile statului fără a fi trasă la răspundere și care folosește instituțiile, legea și resursele pentru propriile interese.

Instrumente: control monetar, influență juridică, norme internaționale, politici UE/NATO;

Efect: statul român devine „interfață” a structurii, nu actor suveran;

Caracteristică principală: nimic nu se decide în interesul direct al populației, ci al celor care au capturat statul.

2. Narativele externe: Rusia, UE, NATO

Rusia: dușman simbolic pentru captori; nu poporul o percepe astfel, ci este folosită pentru justificarea controlului și a obedienței;

UE/NATO: narativele lor sunt importate și promovate de elitele interne; poporul nu le internalizează, ceea ce creează disonanță între realitatea percepută și discursul oficial;

Efect: se creează mobilizare narativă fără consens real, poporul rămâne sceptic, iar resursele sunt colectate de stat pentru obiective care nu îi aparțin.

3. Poporul român

Refuz visceral: nu crede în narativele oficiale, știe intuitiv cine îi face rău;

Respectul legilor: chiar și anti-naționale, contribuie la consolidarea capturării; obediența devine „prostie colectivă”;

Paradox: poporul este simultan protejat și exploatat, mobilizat simbolic, dar fără putere reală; plătește costuri fără a fi reprezentat.

4. Instrumente interne de consolidare a controlului

Legi precum Legea Vexler – instituie cadre juridice care fixează narative oficiale, chiar împotriva percepției reale a populației;

Administrarea fiscală – colectarea taxelor pentru obiective externe, nu pentru apărarea directă a intereselor cetățenilor;

Simboluri istorice și media – legitimează structura supra-statală și delegitimizează discuția critică.

5. Istoria recentă ca model

Revoluția ’89: „teroriști ruși” ca pretext – exemplu de manipulare simbolică;

Capturarea continuă: structurile de putere interne și externe folosesc aceleași mecanisme de frică, simbol și lege pentru a controla poporul;

Lecția: orice narativ oficial poate fi folosit pentru consolidarea obedienței și neutralizarea suveranității reale.

6. Rezultatul combinat

România nu mai e țintă directă, ci infrastructură a structurii supra-statale;

Poporul plătește costuri reale (viață, taxe, resurse, demnitate) fără a primi putere sau reprezentare;

Dușmanii oficiali sunt aleși simbolic, nu strategic, pentru a menține mobilizarea narativă;

Prostia colectivă (obediența fără discernământ) devine mecanism de auto-capturare;

Statul funcționează formal, dar nu mai există suveranitate reală a poporului.

7. Concluzie 

România este capturată printr-un mecanism care combină controlul supra-statal, obediența formală a populației, narative simbolice și legi care consolidează acestea, iar poporul este prins între cunoașterea instinctivă a dușmanului real și constrângerea de a respecta reguli care nu-i aparțin.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 23.12.2025

Întâmplări de Secret Santa

    Întâmplări de Secret Santa – Episodul I

Nu am cultul cadourilor. Poate tocmai de aceea, puținele întâmplări de Secret Santa la care am participat au fost intense, ciudate și revelatoare. Nu vesele în sensul obișnuit, ci tulburătoare, ca niște oglinzi puse pe neașteptate în fața mea.

Anul acesta am cumpărat un cadou pe care l-am considerat potrivit: o cutie de bijuterii cu mecanism muzical și o mică balerină. Când se deschidea cutia, balerina rămânea dreaptă, iar melodia cânta. Nu era un obiect extravagant, dar era delicat, ales cu grijă, cu gândul de a fi folosit și peste timp.

În drum spre Secret Santa, în autobuz, la o oprire bruscă, plasa cu cadoul a căzut jos. Era bine învelit și nu am verificat atunci dacă s-a întâmplat ceva. Am sperat că nu s-a întâmplat nimic, deși cutia căzuse de la aproape un metru înălțime. Inima mi-a rămas strânsă.

Când cadoul a fost deschis, muzica nu mai cânta. Fiind Secret Santa, nu puteam interveni, nu puteam spune nimic, nu puteam repara. Am văzut doar dezamăgirea pe fața colegei mele. Poate a sărit bateria. Poate mecanismul s-a blocat. Nu știu. Voiam să dau cadoul primit de mine, dar părea în neregulă – ar fi revenit la mine. Totuși, am ales să păstrez ritualul secretului, chiar dacă știam că nu putea fi complet păstrat.

În cutie pusesem și o mică păpușică de Crăciun, un elf cu zurgălăi. Era mic, dar avea farmec. Când îi mișcai piciorușele, făcea un clinchet plăcut. Putea fi pus în brad, putea fi fotografiat. Nu era un gol. Era un cadou gândit.

La un moment dat, directoarea a spus să punem „maimuțoii” pe masă pentru fotografii. Pe masa aceea erau multe jucării. Cutia mea avea balerina și elfulețul, dar nu a mai fost pusă, poate pentru că era mică. Mici, dar expresive. Și totuși, am simțit că privirea colegei nu era asupra a ceea ce primise, ci asupra a ceea ce au primit alții. Pentru ea, expresia feței era de dezamăgire. Aproape îmi venea să plâng. Am dat atâția bani pe cadou și părea că nu valorează nimic. Dar nu era despre bani.

Mi-am dat seama atunci cât de pretențioși pot fi unii oameni și cât de greu se mulțumesc cu puțin. Sau, mai exact, cât de greu mai știu să primească. Am observat că și-ar fi dorit un piticot mare, cu o căciuliță trasă pe ochi. Poate aș fi putut să-i dau unul, dar nu am găsit.

Eu am primit o îngeriță cu cornet, cu rochie înfoiată. Două îngerițe ajunse la persoane diferite. Ca o mică simetrie. Ca un semn că fiecare primește, într-un fel sau altul, ceea ce îi este destinat.

M-am gândit pentru o clipă să îi dau cadoul primit de mine. Dar am ales să păstrez ritualul secretului. Nu ca paravan, ci pentru că nu am vrut să se piardă magia hazardului. Secret Santa nu este despre corectarea darurilor, ci despre a primi ceea ce vine. Chiar și atunci când dezamăgește. Poate mai ales atunci. Și, știind ce pățisem cu doi ani în urmă, m-am gândit să caut totuși un astfel de piticot și să-l dau măcar pe acela. Dacă vedeam că îi place îngerița, i-o dădeam. Dar îi plăcea altceva.

Abia mai târziu am înțeles ceva esențial. Deși ajungem adulți, de Crăciun rămânem copii. Am vrea să fim și noi acel copil născut în staul, dar care primește daruri regești.

Darul pe care îl primim este valoros după cum îl privim: cu inocență și fără așteptări. Și, poate cel mai important, în acel dar este posibil să fim chiar noi. De aceea, în fața darului adevărat rămâi uimit și bucuros.

Pentru că darul este viața însăși.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 20.12.2025

Despre adevăr, credință și participare

     Adevărul este unul singur.

Nu pentru că cineva l-a decretat, ci pentru că nu poate fi fragmentat fără a fi falsificat.

     Problema nu este lipsa adevărului, ci înlocuirea lui cu narațiuni convenabile. Când adevărul lipsește sau este pervertit, fie prin tăcere, fie prin interpretare interesată, apare propaganda — ideologică sau religioasă. Iar propaganda cere nu gândire, ci supunere.

      De aceea se spune „credință”. Nu în sensul matur al asumării unui risc interior, ci în sensul degradat: renunță la mintea ta și acceptă ce ți se spune.               Omul ajunge să se îndoiască de fapte imediate, dar să creadă orbește lucruri pe care nu le-a trăit, nu le-a verificat și nu le-a asumat ontologic.               Asta nu este credință. Este delegare de conștiință.

         Dumnezeu nu există pentru ființa umană ca simplu obiect de credință intelectuală. El există doar în măsura participării.

         Fără participare, orice discurs despre Dumnezeu rămâne poveste, simbol gol sau instrument de control.

       A crede că mântuirea vine din acceptarea unei istorii sau din proclamarea unui eveniment unic, fără transformare interioară, fără responsabilitate față de viață,înseamnă a confunda adevărul cu o formulă. Adevărul nu funcționează prin adeziune, ci prin trăire.

       Fiul lui Dumnezeu este unic — nu prin excludere, ci prin plinătate. Unicitatea nu înseamnă separare ontologică de firea vie, ci manifestare deplină a ei. 

     Logosul nu poate fi confiscat de o instituție, de un timp sau de o autoritate. Dacă este viu, atunci este prezent în toată creația, în toată firea vie.

       Dacă Dumnezeu este în toate, atunci orice dispreț față de viață este o formă de blasfemie, chiar dacă este rostit în limbaj religios.

      Adevărul nu poate fi folosit împotriva vieții fără a deveni pervers.

       Religia devine periculoasă exact în clipa în care interzice întrebarea.                    Ideologia devine criminală exact în clipa în care se declară moral absolut.           Ambele cer sacrificarea discernământului în numele unui „bine mai mare”.

      Adevărul autentic nu se apără prin frică, nu se impune prin forță și nu cere suspendarea conștiinței. El poate fi cercetat fără pedeapsă și trăit fără intermediari.

       Nu există mesager unic al adevărului. Nu există autoritate care să-l administreze.
Există doar ființe capabile — sau nu — de participare la divinitate.

Adevărul nu se crede.
Adevărul se trăiește.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate. 19.12.2025

Omul suveran și confiscarea sensurilor

Ticăloșii nu au culoare politică. Ei îmbracă haine diferite doar pentru a crea tabere care să se lupte între ele. În acest fel, decredibilizează orice efort autentic al omului de a obține o libertate reală.

Adevărul despre acești oameni este simplu: se îmbracă pe rând în „progresiști”, „globaliști”, iar mai nou în „suveraniști”. Toate cu „-iști”. În niciun caz nu au vreo legătură cu omul suveran. Sunt doar etichete schimbate după interes, fără legătură cu demnitatea, conștiința sau libertatea interioară.

Problema omului suveran cu „băgarea în seamă” a celor care transformă viața în ideologie este aceea că aceștia confiscă idealuri, pentru a le răsturna din sensurile lor umane profunde. Iau cuvinte care țin de viață, de libertate, de adevăr și le golesc de conținut, transformându-le în instrumente de manipulare.

O altă problemă de bază a omului cu conștiință suverană este că este înconjurat de iubitorii de ideologii, oameni care, pentru bani, ar face orice. Ei nu apără idei, ci interese. Ideologia nu este pentru ei convingere, ci marfă. O folosesc, o vând și o schimbă după cum le cere câștigul.

În acest context, omul suveran devine incomod. Pentru că nu poate fi cumpărat, nu poate fi încadrat și nu poate fi folosit. El nu trăiește prin ideologie, ci prin conștiință. Nu are nevoie de etichete și nici de tabere. Libertatea lui nu vine dintr-un „-ism”, ci din asumarea propriei ființe și din respectul față de viață, ca sens profund și nenegociabil.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate.16 .12.2025

STOP falimentului moral și social al tehnologiei

Nu e vorba de frică față de AI, ci de frâna de mână pe care trebuie să o tragem acum. O revoluție tehnologică fără oameni nu e revoluție, ci faliment.

Cei care proclamă că AI va înlocui 99,9% din locurile de muncă și tratează milioane de oameni ca „excedentari” nu gândesc pentru viață, ci pentru cifre. Nu există progres dacă scoți omul din centru și nu îi oferi sens, demnitate și rol.

Caritatea ipocrită, salvarea selectivă a unor categorii de oameni în timp ce sistemul îi marginalizează pe ceilalți, nu este soluție. Este dovada că o viziune tehnologică fără moralitate este falimentară.

AI trebuie să fie instrumentul oamenilor, nu invers. Orice altă abordare nu produce plus de viață, ci pierdere de umanitate.

Frâna de mână e obligatorie. Omenirea nu poate fi un cost în „eficiența” unui sistem.

Eu cred ca diversitatea de nivele teologice si a culturii popoarelor este o necesitate fiintială a lumii umane. Nu pot construi un turn, o civilizație înaltă fără o bază puternică.

Diversitatea nu e un lux, e o condiție existențială. Fără ea, orice construcție — fie ea tehnologică, socială sau culturală — e fragilă și predispusă colapsului.

De ce diversitatea e esențială:

1. Teologic și spiritual

• Diferitele niveluri de înțelegere și experiență religioasă reflectă moduri multiple de a percepe viața, sensul și valorile fundamentale.
• Această pluralitate creează reziliență morală, capacitatea de a vedea greșelile și de a corecta traiectoria colectivă.

2. Cultural și social

• Cultura popoarelor aduce norme, arte, limbaje, practici și perspective diferite.
• Fiecare contribuie la baza solidă a civilizației, pentru că nici o viziune unilaterală nu poate susține complexitatea vieții umane.

3. Civilizația înaltă

• Un turn fără fundație solidă se prăbușește.
• O civilizație construită pe uniformitate, ignorând experiența și valorile multiple, e fragilă:
  • ideologic → riscă extremism
  • tehnologic → ignoră consecințele pentru oameni
  • moral → devine inumană

4. Ființial

• Omul nu poate trăi doar ca individ sau ca masă uniformă; are nevoie de interacțiune cu diversitatea pentru a-și dezvolta empatia, rațiunea, creativitatea.
• Diversitatea nu e doar „frumoasă”, ci e suportul existențial al omenirii.

Concluzie

Civilizația adevărată, înaltă, nu se construiește doar prin putere sau tehnologie, ci prin acceptarea și integrarea diversității: religioase, culturale, sociale.
Fără această bază, orice progres e doar aparență, iar prăbușirea este inevitabilă.

O civilizație care ignoră oamenii se autodistruge; o civilizație care îmbrățișează diversitatea ființială, culturală și teologică construiește reziliență și sens durabil.

2025 Lily- Cojocaru Liliana – Toate drepturile rezervate.16 .12.2025

„Fake news” – eticheta care descalifică autoritatea

  Etichetarea criticilor sau a întrebărilor legitime drept „fake news” nu este doar incorectă, ci este profund descalificantă pentru orice autoritate.

📌 Problema etichetei

Când o instituție folosește termenul „fake news” pentru a răspunde unor observații reale sau unor preocupări publice, ea:

își pierde credibilitatea,

subminează încrederea cetățenilor,

transformă dialogul într-o confruntare ideologică în loc de comunicare responsabilă.

📌 Efectul asupra dreptului la informare

Critica și întrebările cetățenilor sunt esențiale pentru funcționarea sănătoasă a unei instituții. Etichetarea lor ca „fake” nu oprește problemele reale; doar le ascunde sub o aură de autoritate pretinsă.

📌 Manipulare prin limbaj

Eticheta „fake news” devine un scut retoric:

ascunde lipsa de transparență,

evită asumarea responsabilității,

descalifică interlocutorul fără a răspunde concret la fapte.

📌 Concluzie

Orice autoritate care folosește „fake news” ca armă împotriva criticii legitime se autodescalifică.

 Credibilitatea nu se câștigă prin stigmatizare, ci prin comunicare clară, transparență și asumarea efectelor deciziilor.