Sunt gesturi pe care le facem sau le vedem fără să conștientizăm ce ascund.
Ni se par banale, dar ele pot purta intenții, emoții sau interese care scapă privirii de moment.
Trăim într-o lume a aparențelor, în care imaginea a ajuns să valoreze mai mult decât trăirea autentică, iar asta se vede și în gesturile publice.
Zilele trecute am văzut o fotografie în care o persoană cu funcție înaltă îngenunchea în fața drapelului.
Am simțit un disconfort adânc, o nepotrivire între solemnitatea simbolului și teatralitatea gestului.
Și am comentat, sincer, așa cum am simțit:
„Singurii care au voie să îngenuncheze în fața drapelului sunt soldații care merg pe front în apărarea patriei.
Restul îngenuncherilor sunt ipocrizii!
E clar că acești înalți funcționari ascund interese.”
Da, pentru mine îngenuncherea este un gest extrem.
Un act care atinge demnitatea însăși.
Când omul îngenunchează, recunoaște o putere mai mare decât el — uneori divină, alteori impusă.
Dacă o face din credință sinceră, e un gest purificator.
Dar dacă o face pentru imagine, din teamă sau obediență, gestul devine o formă de auto-anulare.
Cred că trebuie să fim atenți.
Chiar și un gest pe care îl credem gratuit lasă o amprentă asupra spiritului nostru.
Iar prin însușirea nefirească a unor gesturi, ne modelăm pe termen lung fără să ne dăm seama.
Spiritul, asemenea lutului, ia forma repetată a propriilor gesturi.
Dacă învățăm să îngenunchem fără motiv, vom uita să stăm drepți.
Adevărata forță a omului nu se vede în genunchi plecați, ci în coloana dreaptă și privirea limpede.
Respectul față de drapel, față de țară, față de Dumnezeu, nu se arată prin spectacole, ci prin fapte curate, tăcere demnă și luciditate morală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu