Cum devine regulă
Demascarea absurdității acceptate
Se cere imposibilul și toată lumea trebuie să tacă. Se inventează reguli care sfidează logica: ore remediale fixe, procente din timp dedicate „recuperării”, sarcini care ignoră realitatea din clasă. Și totul e împachetat în vorbe mari despre „program național” sau „reducerea analfabetismului funcțional”.
Ce se urmărește cu adevărat? Nu educația, nu formarea elevului, ci testarea rezistenței noastre la absurditate. Cei care acceptă formal aceste reguli, chiar dacă știu că nu funcționează, creează precedentul. Din acel moment, orice aberatie poate fi cerută, pentru că „vedeți, s-a acceptat deja una mai mare”.
Adevărul e simplu: nu absurdul e problema cea mare, ci complicitatea tacită. Acceptând fără să gândești, fără să întrebi „de ce?” sau „cum?”, devii parte din lanțul care legitimează orice aberație.
Educația și suveranitatea unei națiuni nu se clădesc pe hârtie, pe rapoarte sau pe programe făcute pentru a bifa diagrama unei autorități. Se clădesc prin efort real, responsabilitate, discernământ și prin curajul de a spune „nu” atunci când absurdul devine regulă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu