El Zorab și lecția inocenței – resurse, bani și viață

https://youtu.be/uBwZa1WGrZc?is=ssq18JvKcppVMh7Q

Omenirea a transformat întotdeauna resursele în bani. Fie timpul, fie relațiile, fie proprietățile, fie resursele familiale sau naționale, toate sunt convertite în valoare monetară. În această logică, banii par să înlocuiască resursa reală — energia vie, capacitatea creativă, inocența ființelor, viața însăși. Această „compensație” financiară este însă cea mai nenorocită iluzie: în urma ei urmează mereu pierderi, adesea ireversibile, de vieți și de sens.

Oamenii cred că pot controla totul prin puterea banului. Dar această gândire reduce ființele vii la obiecte tranzacționabile și inocența la marfă. Omul își pierde legătura cu ceea ce este sacru, cu ceea ce nu poate fi cumpărat, iar consecința este pierderea propriei umanități.

Ascultarea poeziei, citirea sau recitarea ei, cântecele scrise pe seama acestei povești de viață reală, ajunsă legendă, te pun în fața unor emoții de prag ultim. Sentimente amestecate, sfâșietoare, îți scurmă sufletul în fața dramei umane și animale, a condiției omului în fața pierderii vieții.

Povestea minunatului cal El Amun este copleșitoare prin contrastul dintre ființele prezente în narațiune. Omul este zdrobit de autoritate și își pierde proprietatea asupra ființelor vii pe care le deține. Numai atunci când înțelege rostul lor deplin realizează prețul pierderii — dar este prea târziu.

Pierderea celui pe care îl credea doar proprietate tranzacționabilă îl pune în fața unui paradox violent al conștiinței. Realizează, deodată, cât de mult depinde de acesta și cum omul cu puterea banului îi retrage dreptul asupra proprietății. Această pierdere fundamentală îl aduce pe om în pragul catalepsiei, al pierderii oricărei judecăți.

Își dă seama că însăși viața lui este pierdută odată cu pierderea proprietății și alege să o sacrifice, deși este un suflet viu, pentru că știe că omul care nu a înțeles cum există proprietatea cumpărată nu o va putea în veci prețui suficient, iar el însuși se află în fața unei pierderi de sens în viață.

Arabul nu înțelege la ce chemare a ucis „copilul” lui. Crede că îl salvează de suferință, după ce l-a trădat? În acest moment, calul sacrificat după trădare se află într-o condiție de Fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este numai în oameni; este în inocența tuturor ființelor vii.

Copiii omului nu sunt doar cei născuți din burtă, ci toți copiii planetei — ființele vii ale acesteia. Ei nu trebuie și nu mai trebuie să sufere. Nu îți poți salva propriii copii ucigând alți copii.

Alegerea de a sacrifica inocența ne face să pierdem bătălia cu supraviețuirea și cu viața însăși.

Aceasta este alegerea pe care o avem: ea nu poate garanta nici viața, nici supraviețuirea. Dar este alegerea care definește dacă mai suntem oameni întregi.

Oricâtă analiză am face asupra acestui text, ea nu va putea înlocui emoția acestei povești de viață cutremurătoare, în care se reflectă, încă o dată, în rima poeziei, condiția societății umane și a naturii, ajunse sub supunerea omului.

COJOCARU LILIANA], [ 27.03. 2026]. Toate drepturile rezervate.